Riscurile din viata de zi cu zi…

Reflectand asupra alegerilor pe care trebuie sa le facem in continuu am realizat ca viata aceasta este in realitate o suma a unor mici riscuri pe care daca nu avem curajul sa ni le asumam vom ramane intr-o situatie de imaturitate si insatisfactie. De exemplu, suntem pusi in situatia de a risca cu un serviciu diferit, cu o masina noua, cu o experienta diversa de cele pe care le facem in general iar aceste riscuri chiar daca sunt in realitate riscuri mici pe langa cele care ne pun in joc viata ele ne apar in viziunea noastra mari sau de multe ori uriase.

Va intrebati poate cum e posibila aceasta distorsiune a realitatii si daca exista un remediu al acestei denaturari pe care multi dintre noi o traim si ajunge sa ne conditioneze viata intr-un mod crucial. Va invit sa gasim un raspuns impreuna la aceasta intrebare scotocind prin experientele vietilor noastre, luand in considerare prezentul si privind si in prospectiva. Am sa incep eu povestindu-va de posibilitatea pe care am avut-o sambata trecuta sa ajung la o intalnire religioasa cu mai multi tineri. Entuziazmata de ideea de a incerca ceva nou am hotarat sa trec peste toate obstacolele pe care le vedeam in calea acestei noi experiente si impreuna cu o prietena sa ma pun pe drum dar odata ajunse la gara, pregatite sa ne cumparam biletele, aflam la casa ca trenurile erau oprite pentru ca o persoana se afla pe sine. Considerand ca nu se stia cand situatia ar fi fost rezolvata si ca ora era destul de tarzie pentru a mai ajunge in timp am hotarat sa facem cale intoarsa. Mi se parea incredibil cum de pana la urma Dumnezeu decise sa nu ajung in acel loc cand personal imi asumasem riscuri care mi se pareau uriase in ochii mei.

Reflectand asupra acestui fapt am inteles ca in multe cazuri ceea ce Dumnezeu vrea de la noi este sa ne invingem obstacolele mintii noastre, fricile care ne opresc de la a face un lucru care stim si simtim ca este bun, mandria care ne tine incatraniti intr-o decizie gresita si neclintiti intr-o situatie doloroasa iar cand vom reusi sa lasam de la noi, sa rupem din ego-ul nostru, sa renuntam la prejudicati, sa ne „scoatem” inima din piept si sa i-o oferim celuilat in dar fara sa pretindem sa NU ne-o franga, in acel moment, poate am inteles lectia pe care Dumnezeu a vrut sa ne invete.
Exact asa am simtit ca a fost acea sambata cand dupa lupta interna pe care am dus-o, m-am eliberat de tot ce ma tinea legata incredintandu-mi soarta in mainile lui Dumnezeu iar El decisese ca seara aceea nu ar fi trebuit sa ajung acolo spre unde initial inima m-a indreptase.

Dar daca inima noastra ne impinge intr-o directie si nu reusim sa ne implinim obiectivul inseamna oare ca a gresit de la inceput sau ca nu ne putem increde in ceea ce ea ne spune?
Personal cred ca inima nu greseste niciodata daca o ascultam cu foarte mare atentie si pentru destul timp incat sa intelegem exact ceea ce vrea sa ne graiasca. Daca am fost impinsi intr-o directie buna, chiar grea fiind, foarte probabil inseamna ca Dumnezeu a vrut sa invatam ceva in particular iar noi trebuie doar sa descoperim care este acel lucru si vom reusi sa-l intelegem numai daca ne vom „dezbraca” de tot ceea ce ne ingreuneaza mintea si sufletul si nu ne permite sa fim liberi de orice fel de conditionari.
De fiecare data cand decidem sa facem o experinta diferita ne punem intr-o situatie de disconfort asa cum personal doar rar am facut in adolescenta sau prima mea tinerete si exact din acest motiv, pentru ca am riscat prea putin, riscurile mici au inceput sa mi se para uriase.
Am inteles deci, chiar daca destul de tarziu, ca o viata in care nu iti asumi riscuri din frica de a suferi este o viata plina oricum de durere, ca intr-un fel de paradox in care daca incerci sa faci totul sa eviti suferinta o vei simti cu o intensitate si mai mare.
O viata fara riscuri asumate ne transforma in persoane imature, cu un caracter slab si incapabile sa-si asculte vocea inimii cand ea ne vorbeste clar si raspicat, prizionieri propriului nostru orgoliu si frici, subjugati starii noastre de confort si sclavi de buna voie a unei mentalitati de victime.

Am sa va mai dau doua exemple scurte. A doua zi de Pasti anul acesta am hotarat sa nu ma duc cu sora mea si cu alti cativa tineri la o plimbare in parc pe o zi foarte frumoasa si insorita. Decizia de a nu merge mi-am tinut-o pana in ultimul moment lasand-o pe sora mea sa plece singura iar eu ramanand tot singura cu orgoliul meu care ma tintuise in casa intr-o situatie de disconfort si insatisfactie totala. Oricat am incercat sa imi fac acea zi mai frumoasa nu am reusit caci pretul pe care trebuia sa-l platesc era cel al neascultarii intr-o situatie in care ar fi trebuit sa musc din buze si sa fac ceea ce mi se parea greu si neatragator in acel moment.
Am inteles din nou atunci ca daca cand cei din jurul nostru ne atrag spre directia buna noi nu ascultam, daca nu riscam chiar sa ne simtim rau nu va fi nici un mod sa scapam de pedeapsa incatranirii in orgoliul personal. Vom intelege singuri ca am gresit si va fi o intelegere foarte dureroasa dar necesara si utila daca vom fi invatat din ea pentru viitor.

Un alt exemplu vi-l dau din partea barbateasca. Un prieten cu care am vorbit doar printr-un social network a revenit intr-o duminica la biserica iar la sfarsitul acesteia in timp ce vorbeam cu alte cateva persoane a trecut pe langa mine fara a avea curajul sa ma intrerupa si sa ma salute. A mai venit in alte doua ocazii si la fel nu a indraznit sa imi vorbeasca iar putin timp dupa a ajuns sa-mi marturiseasca prin scris ca ii parea rau ca nu reusise. In alte cuvinte aceasta persoana a avut teama sa riste si neriscand a ramas intr-o situatie de insatisfactie si de suferinta al unui obiectiv care nu a fost atins.
Insa trebuie sa tinem mereu minte ca in viata sensul asumarii riscurilor NU este acela de a obtine ceea ce ne dorim sau ne-am propus ci acela de a invata din acest proces, din durerea care vine cu aceste riscuri pentru a putea deveni persoane mature in stare sa-si asculte inima, persoane adevarate, curajoase si demne.
Dumitru Staniloae spunea ca „Rastignirea este prima inaltare” evidentiind in mod destul de clar faptul ca pentru a creste e obligatoriu sa trecem prin durere;  durerea fiind in realitate „focul” in stare sa arda orgoliul personal, eul nostru egoistic si firea noastra fricoasa transformandu-ne in oameni noi si autentici.

Risk1

As putea continua sa va dau multe astfel de exemple care ne arata faptul ca daca nu ne asumam riscurile necesare la momentul potrivit de frica de a suferi vom trai o situatie in care lasitatea noastra va creste iar impreuna cu ea si riscurile care vor parea tot timpul in ochii nostri prea mari pentru a ni le putea asuma, nici chiar atunci cand totul ni se va pune frumos pe tava in fata noastra.
Prin urmare chiar si un risc mic va deveni cu timpul un obstacol care ne va conditiona si ne va impiedica sa fim fericiti.

Uitandu-ma la viata mea pana acum, trebuie sa recunosc ca unicul regret pe care il am e ca nu am riscat mai mult cand stiam ca inima ma indruma intr-o directie buna.
Ma simt constransa sa va marturisesc ca foarte des pana la aceasta varsta am fost asa de mandra si asa de precauta cu propria persoana ca protejand-o prea mult am ajuns sa o ranesc mai tare decat mi-as fi imaginat iar azi dupa ce am simtit de atatea ori pe propria piele suferinta neasumarii riscurilor in lucrurile in care am simtit ca sunt cu adevarat bune, imi doresc de acum inainte sa pot sa traiesc o viata in care sa las mai usor garda jos, o viata in care sa am curajul sa sufar constienta ca doar aceasta suferinta va face din mine persoana pe care privind-o intr-o zi in oglinda sa o pot aprecia cu adevarat.

Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa ne asumam riscuri bune in viata care ne vor curati si elibera de tot ceea ce acum poate ne tine stransi legati intr-o situatie dureroasa dar fara sens!

-imagini preluate de pe internet-

Timpul si NOI!

 

ora

Azi este o zi unica si speciala pentru ca odata scursa nu va fi nici un mod de a o intoarce inapoi. Oricine si oricat ar incerca nu ar reusi. Zilele, lunile, anii nu ii putem opri in loc in momentele de fericire si placere. Vrem sau nu asa cum soarele rasare asa si apune, ceea ce ne obliga sa intelegem ca nu avem nici un control asupra cursului vietii noastre si a persoanelor sau a vietuitoarelor la care tinem.

*Ieri am terminat o maratona de trei zile de lucru si nu pot zice ca a fost usor chiar daca au fost doar trei. In aceste zile nu simt ca traiesc pentru mine ci pentru munca la care m-am angajat incercand sa o fac cat mai bine ca sa pot avea o inima linistita la sfarsit. Si totusi e ca si cum as pierde o parte semnificativa din sufletul meu in acele momente in care imbrac vesmintele unei persoane pe care nu o recunosc. Timpul devine greoi cu secundele care parca bat asa de dureros si interminabil ca simt cum sapa rani adanci in “carnea” unei inimi care se straduie sa nu se consume total in efortul de face cum trebuie  ceea ce vrut-nevrut e obligata sa duca si sa traga.

Cineva zicea ca nu timpul trece ci oamenii trec. Foarte adevarat! Timpul exista doar in perceptia noastra si in clipa in care ne detasam de el vom realiza ca vom incepe sa traim mai mult si poate si mai bine. Insa cum putem face acest lucru cand traim intr-o societate care ne obliga in continuu sa tinem cont de timpul care trece; sa-l subdividem in perioade si sa-i dam un semnificat in functie de el?
E foarte greu si e nevoie de multa vointa sa facem bine si sa simtim ca nu ne roade sufletul o munca care nu ne place. Asa se intampla ca de multe ori traim mai mult in asteptarea vacantelor si a momentelor de liniste si pace, departe de haosul muncii zilnice iar cand suntem la servici imbracam straile unor persoane reci si fara suflet, niste mumii care parca merg fara sens si scop.
Am intalnit acest tip de persoane si am chiar lucrat cu ele de multe ori si trebuie sa recunosc ca nu este foarte usor si placut. Uitandu-ma la ele si mirandu-ma de felul lor ma intrebam in sinea mea: “Unde le este sufletul?” “Ce au facut cu el si cum de pot inca trai fara ceva atat de esential?” Am ajuns pana la urma sa inteleg ca au devenit “mumii” pentru ca era unica modalitate pentru a putea duce inainte acel serviciu care le sugea din ele toata seva duhului. Deci pentru a continua sa lucreze in acel mediu aceste persoane aleg sa se ascunda intr-o lume a lor iar ceea ce am observat ca ramane in absenta spiritului e doar o stafie, ceva foarte diferit fata de ceea ce au fost ele la inceput. Atunci am realizat ca pentru a nu deveni intr-o zi ca ele, o persoana lipsita de viata, ori o persoana drogata de mancare, ori o barfitoare, ori plangareata de greutati, unica solutie pe care o am acum la dispozitie este sa-mi reduc orele si zilele de munca la minimul posibil pentru a putea ramane indipendenta. Stiu, poate parea incredibil si de neinteles dar chiar si acest numar de ore, pentru multi ridicule dar pentru mine doar necesare, le fac de multe ori cu greutate si incerc sa ma imbarbatez ca sa trag din ele tot ce pot mai bun, si nu invers sa le permit lor sa ma saraceasca de ce inca a mai ramas bun in mine.

Nu am idee daca Dumnezeu imi va permite vreodata sa ma bucur de o munca pe care o voi face cu cea mai mare placere chiar daca ar fi sa fie  grea, dar AZI am ales sa nu ma vand banilor sau iluziilor unui viitor in care am sa fiu satisfacuta de ei cu conditia de a deveni ceea ce urasc cel mai mult sa vad in oamenii pe care ii intalnesc iar MAINE imi doresc sa fiu destul de curajoasa incat sa fac aceeasi alegere.

Inima pe care mi-am pus-o mereu pana acum in munca pe care am facut-o mi-a adus aprecierile la care nu ma asteptam dar m-au surprins in mod placut insa sa nu ma intelegeti gresit: nu ar trebui niciodata sa facem un lucru doar cu ideea de a primi un fel de recunoastere sau apreciere pentru ca in primul rand trebuie sa fim adevarati fata de noi si de Dumnezeu pe care sustinem ca il iubim. Pretuirile chiar daca NU ar fi sa le primim ar trebui sa reusim sa fim la fel de multumiti in sufletul nostru de munca pe care o facem si sa pasim prin viata cu aceeasi voiosie pentru ca stim ca am facut ceea ce am putut mai bine.

Sustin mereu ca noi oamenii ar trebui sa renuntam la acel tip de munca, obiectiv, relatie sau lucru daca realizam ca ea, el sau ele fac din noi o versiune falsa, nesatisfacatoare sau respingatoare si imi doresc personal sa pun in practica aceasta afermatie toata viata.

Dumnezeu sa ne ajute pe toti sa ramanem autentici in orice facem oricat de multa inima ne-ar costa alegand mereu sa ne legam cel mai mult de El!

 

Inchei cu 40 Citate despre Timp:

1. Timpul schimba florile campului, dar nu poate schimba stralucirea aurului din adancuri. Nicolae Iorga
2. Timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plang, prea scurt pentru cei care sarbatoresc, dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate. William Shakespeare
3. Pierzi in viata ani si la moarte cercesti o clipa. Nicolae Iorga
4. Toate sunt intradevar trecatoare. Octavian Paler
5. Timpul are prostul obicei de a fi ireversibil. Octavian Paler

6. Nimic nu este mai de pretuit decat valoarea zilei. Goethe
7. O singura clipa poate schimba totul. Heinrich Otto Wienland
8. Oricare ar fi durata timpului, stiinta intrebuintarii lui il va face lung. Scott Adams

9. Iti petreci cea mai mare parte a vietii facand ce nu trebuie, iar o buna parte a ei, nefacand nimic, toata viata te-ai preocupat de cu totul altceva decat ceea ce ar fi trebuit. Seneca
10. Un minut de indoiala face cat o vesnicie de suferinta. Honore de Balzac
11. A alege momentul inseamna a castiga timp. Francis Bacon
12. Cei care isi intrebuinteaza rau timpul sunt cei dintai care se plang de scurtimea lui. Jean de la Bruyere
13. Pierderea de timp este cea mai ireparabila si tocmai ea este aceea care pricinuieste cea mai putina neliniste. Oxenstierna
14. Timpul e o fiara care are nesfarsita rabdare de a inghiti totul. Octavian Paler
15. Fiindca nu stii ce te-asteapta maine, lupta sa fii fericit astazi. Ia o cana cu vin si, sub lumina lunii, bea, zicandu-ti ca luna te va cauta poate zadarnic, maine. Omar Khayyam
16. Timpul este imaginea mobila a eternitatii imobile. Platon
17. Sa te gandesti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Si nici un viitor nu-i al tau. In timp nu mai loc, in timp zace groaza. Emil Cioran
18. Pendula arata clipa, dar cine arata vesnicia ? Walt Whitman
19. Timpul e moarte, spatiul e lupta si miscarea e suferinta. Mihai Eminescu
20. Daca timpul ar fi avut frunze, ce toamna! Nichita Stănescu
21. Pasul dintre timp si vesnicie este scurt, dar teribil. Scott Adams
22. Cand ai aceeasi viteza cu el, nu observi cand trece timpul. Vasile Ghica
23. Timpul este cel mai bun vindecator. Dar e cea mai proasta cosmeticiana. Woody Allen

24. Cum iti petreci timpul este mai important decat modul in care iti cheltui banii. Greselile financiare pot fi corectate, insa timpul trece pentru totdeauna. David Norris
25. Felul cum intrebuintam timpul liber ne tradeaza caracterul. Gaius Plinius Secundus
26. Pierderea vremii bune este maica si samanta vremii rele. Dimitrie Cantemir
27. Ceea ce n-a avut loc niciodata, poate avea loc maine. Maurice Maeterlinck
28. Cine stie daca zeii de sus vor adauga la totalul de azi, ziua de maine! Quintus Horatius Flaccus
29. O parte din timp ne este rapita, alta ne este sustrasa, alta se scurge. Dar cea mai urata pierdere este aceea datorita neglijentei. Si daca vei voi sa bagi de seama vei vedea ca cea mai mare parte a vietii noastre o pierdem facand ce nu trebuie, o mare parte nefacand nimic, intreaga viata, facand altceva. Seneca
30. Ajunge o singura “repetare” pentru a demonstra ca timpul este o inselaciune. Jorge Luis Borges
31. Sunt un om programat, trebuie sa raspund pentru fiecare minut pe care l-am irosit. Eugen Barbu
32. Chiar si un ceas care s-a oprit arata ora exacta de doua ori pe zi. Marie von Ebner Eschenbach

33. Timpul exista pentru ca lucrurile sa nu se intample in acelasi timp. Albert Einstein
34. Piatra de incercare a caracterului omenesc este timpul. Menader
36. Timpul este singurul critic fara ambitie. John Ernst Steinbeck
37. Cu vremea sa mergi in pas, nu la pas. Tudor Mușatescu
38. Suntem pacaliti; ni se spune ca a mai trecut o jumatate de ora, sau ca e sase – ca si cum asta ar avea vreo importanta. Important e faptul ca Timpul nostru, asa zis al Vietii, e un Timp al Mortii. Mircea Eliade
39. Nu este lucru intelept sa spui: “voi trai”; viata de maine este prea tarzie – traieste azi. Marcus Valerius Martialis
40. Toate sunt bune la timpul lor. Sofocle

https://1cartepesaptamana.ro/citate-despre-timp/

* timpul la care ma refer nu este cel actual

-imagini preluate de pe internet-

Luptam sau fugim?

fuga

Noi oamenii ne schimbam neincetat si de multe ori si complet, dar ca sa se intample schimbarea de multe ori este nevoie de foarte multa vointa, sacrificiu, curaj. Nu ar trebui sa ne asteptam sa fim impinsi de la spate sa devenim mai buni, sa facem un lucru folositor, sa obtinem ceea ce ne dorim. Nu functioneaza!
Schimbarea trebuie sa vina din interiorul fiintei noastre si e obligatoriu sa o vrem cu toate fortele noastre, oricata lupta si durere ar presupune. Vom fi totdeauna doar noi si cu Dumnezeu impotriva lumii si a firii noastre. Sa nu credem ca ni se cuvine sa cerem de la aproapele nostru si sa primim. Nu, nu ni se datoreaza nimic! Avem doar indatoriri: sa luptam si sa iubim neconditionat. Cand vom reusi sa le facem pe amandoua vom sti ce este cu adevarat fericirea! Daca ne este in schimb frica ca vom fi criticati, daca ne place sa ramanem neobservati de teama ca ni se va cere socoteala pentru ceea ce zicem si ceea ce suntem, atunci nu vom reusi niciodata sa devenim persoanele care ne dorim.
Ma intreb cateodata daca exista ceva intamplator in aceasta viata. In Biblie scrie ca Dumnezeu stie si cate fire de par avem in cap iar atunci am putea crede ca ar fi putut El lasa ceva la caz? Si totusi de fiecare data cand trebuie sa facem o alegere suntem pusi in situatia sa intelegem pe ce strada vocea divina din noi ne indruma sa mergem. Nu este usor sa-i descifram cuvintele cand pare de multe ori ca ne vorbeste intr-o limba total straina noua. Asadar ce ne ramane sa facem daca n-o intelegem? Sa facem de capul nostru? Nu! Va rog, nu! Ar iesi doar un dezastru! Sfatul meu ar fi sa ne oprim si deocamdata sa nu facem nici o alegere dar in acelasi timp sa nu ramanem pasivi ci sa incercam, sa facem efortul necesar sa invatam limba in care ne vorbeste vocea divina din noi iar daca nu reusim singuri sa cerem ajutor de la un bun “profesor” sa ne invete.

In realitate, daca reflectam mai bine, realizam ca aceasta limba divina o cunoastem pentru ca am vorbit-o inainte sa fim trimisi pe acest pamant, dar am uitat-o pentru ca am incetat sa o practicam, sa ne retragem intr-un loc linistit al naturii sau al locuintei noastre si acolo fara sa scoatem cuvant sa o lasam sa ne vorbeasca si in acest fel, ascultandand-o pe ea sa o imitam si imitand-o sa incercam sa o patrundem si sa o intelegem.

Personal, am gresit de foarte multe ori cand am luat decizii impinsa de o nevoie de ceva nou si excitant si nu de o forta autentica care impotriva voii mele imi spunea sa fac acel lucru chiar daca mi se parea greu sau foarte greu.

Constientizam ieri faptul ca noi oamenii ar trebui sa ne eliberam de tot ceea ce in aceasta viata nu ne face mai buni si ne inrobeste, ne slabeste, ne inrautateste. Adevarul este ca Dumnezeu ne-a facut pe toti liberi iar NOI suntem aceia care ne legam cu sfori de patimi puternice si obiceiuri nocive.

Duminica mi se pare cateodata ca combat o lupta mai crancena decat in celelalte zile ale saptamanii, de parca chiar in aceasta zi vrajmasul hotaraste sa imi incerce mai mult gradul de rezistenta de care ma mandresc de atatea ori.

Avem tot timpul o alegere: sa luptam sau sa fugim.

Maine nu este nici macar duminica si totusi as fugi daca as putea alege. Insa din fericire nu am de ales. Nu pot sa fug. Dar cand voi avea o optiune? Oare ce alegere voi face?
Dar voi? V-ati gandit ce ati face? V-ati pus deja incaltamintele de fuga sau ati pregatit haina jertfei si scutul Domnului? Iar daca ati hotara sa va jertfiti, pentru cine credeti ca v-ati jertfi? Pentru voi, pentru orgoliul personal sau pentru aproapele vostru, pentru binele lui?

Exemplul cui ati vrea sa imitati: cel de jertfa pentru altii oferit noua de insusi Domnul nostru Iisus sau cel al deznadejdii si al renuntarii aratat noua de Iuda?

Va las azi cu aceaste mari intrebari. Domnul sa fie cu voi!

-imagine preluata de pe internet-

Vijeliile vietii pamantesti…

 

Va impartaseam luni seara, vazand furtuna care incepuse afara, ca speram ca pana dimineata, cand ar fi trebuit sa plec la munca pe jos, ca vremea sa se faca mai buna. Cand m-am trezit furtuna insa parea ca se inrautatise! Ma gandeam cum o sa fac sa ies din casa pe o vreme ca asta vazand copacii de la geam fiind indoiti de vant si ploaia cazand torentiala. As fi vrut sa nu ma duc la servici acea zi dar am realizat ca nu as fi putut. Am iesit deci cu o inima grea in furtuna care tinea de seara dinainte. Cu cantarile in urechi si umbrela in mana am mers 40 min impotrivindu-ma vijeliei. Cand am ajuns in sfarsit picioarele imi erau ude pana la genunchi dar nu eram foarte deranjata.
Am realizat in timp ce faceam acel drum ca nu ar fi trebuit seara inainte sa imi doresc ca Dumnezeu sa faca sa inceteze furtuna ci sa ma faca pe mine indeajuns de puternica in asa fel incat sa pot trece prin ea. Intradevar Dumnezeu poate ordina si furtunii sa inceteze dar oare am mai invata ceva daca la fiecare furtuna ne-ar asculta rugamintea?Mi-a trecut prin gand ca nu era intamplator faptul ca chiar ziua cand trebuia sa reincep munca, dupa vacanta luata, vremea se inrautatise in acel fel. Am simtit ca Dumnezeu a vrut sa-mi transmita mesajul ca in viata NU trebuie niciodata sa ne asteptam sa iese soarele pentru noi ca sa ne ajute sa iesim din casa; ca NU trebuie sa ne asteptam intins covorul rosu ca sa putem merge inainte in viata.

Intradevar, Viata e cruda, viata este o furtuna ori dezlantuita ori gata oricand sa se starneasca iar daca nu avem curajul sa ne udam picioarele si sa mergem inainte pana ce vom atinge obiectivul propus atunci inseamna ca inca nu ne-am inteles MENIREA pe acest pamant. Copiilor de exemplu nu le este frica sa-si ude picioarele sau chiar sa se faca freasca. Cand vremea nu este chiar buna cum de exemplu o ploaie ei sunt atrasi de ea vazand ceva de interesant si curios, ceva de la care pot invata. Adultii in schimb de multe ori cartesc nemultumiti ca sunt obligati sa iese afara pe aceasta vreme si daca ar putea alege ar ramane acasa in loc sa-si termine treburile pe care le au de facut.
Domnul Iisus ne zice in biblie: „Ca să intraţi în Împărăţia Cerurilor trebuie să redeveniţi copii”. Vedeti cum El ne-a aratat exact calea pe care toti trebuie sa pasim ca sa ne reintoarcem Acasa? Trebuie sa redevenim puri si adevarati precum copiii si de multe ori si neinfricati ca ei si sa iesim in ploaie si sa ne lasam udati caci doar atunci cand vantul Domnului va bate si ploaia din Ceruri binecuvantata va patrunde adanc adapand si curatind radacinile firii noastre pamantesti, poate doar atunci putem spera sa vedem si simti crescand in noi “mugurii” credintei, ai nadejdei si ai dragostei adevarate care udati in continuare vor putea intr-o zi aduce “roade” multe si bune. Daca in schimb de frica nu vom face efortul sa iesim afara, foarte probabil ca, lipsind “ploaia” binecuvantata, radacinile firii noastre bune se vor usca si nu vor putea niciodata aduce roadele necesare; ramasi in comfortul casei noastre si neinfruntand greutatile acestei vieti vom hrani pe de alta parte temerile, nesigurantele si neajunsurile personale nereusind in acest mod sa devenim adevarati luptatori in Oastea Domnului, adevarati crestini.

Marti saptamana asta am iesit pe vant, ploaie si frig iar miercuri a fost cald si a iesit soarele.
Haideti sa ne gandim fiecare in partea noastra: daca maine va fi furtuna vom fi dispusi sa o infruntam chemandu-L pe Domnul in ajutor sa ne faca curajosi sau mai degraba ne gandim ca o sa ramanem in casa sa asteptam sa iese soarele sau sa se calmeze vijelia? Ce alegere credeti ca ati face?

Dumnezeu sa ne ajute pe toti ca cu ajutorul Lui sa ne luam inima in dinti si sa pasim si in mijlocul tempestei fie ea cea meteorologica sau cea legata de greutatile vietii cand va fi necesar, caci doar atunci vom putea fi incredintati ca Dincolo ne vom bucura impreuna cu El de soarele Iubirii vesnice!

-imagini preluate de pe internet-

Iunie…2017!

Seneca are un citat care spune: “No man was ever wise by chance”, care tradus vrea sa zica ca “Nici un om nu a devenit vreodata intelept din intamplare”. Cum nici un lucru adevarat si important in viata nu se castiga usor nici intelepciunea nu poate fi dobandita decat printr-un efort considerabil, suferinti, alegeri.

Azi a fost o zi in care s-au inregistrat 20-21 de grade cu soarele care a ars cam mereu chiar daca din pacate nu am avut prea mult timp sa stau sa ii sorb beneficiile. M-am bucurat mai mult de el din mers in timp ce ma indreptam in mai multe directii cu mii de ganduri in cap si cantarile la urechi.
Dimineata printre treburi am reusit si sa scriu o poezie pe care i-am dedicat-o chiar ei sarbatoritei, verii; insa sincer nu imi propusese-mi sa compun nimic azi. Adevarul este ca niciodata nu reusesc sa scriu poezii cand imi doresc: toate versurile asternute in rime pana acum au venit ele la mine parca rugandu-ma sa le dau o forma si un sens mai coerent mintii.
Prin urmare, clarificat orice dubiu, gasiti aceasta noua poezie in urmatoarele randuri:

BINE-AI VENIT VARA

Bine-ai venit vara-n pustii,
te tot astept de mult, sa stii.
Am dus atatea batalii
pe cand tu te jucai-n campii.

vara

Al tau soare ma orbeste
iar inima mi-o-ncalzeste,
dar totusi nu mi-o topeste,
parca nu ar fi fireste.

Auzi ciocarliile cum canta?
Pe tine te binecuvanta.
Tu mireasa vietii sfanta,
ai imbracat haina de nunta.

v2

Copacii si ei inrodesc,
cu curaj te preaslavesc.
Dar eu cum de vestejesc?
N-ar trebui sa-nfloresc?

Zorii mandri-ti multumesc,
atat de mult te iubesc.
Insa eu tot ma jelesc:
de ce oare imbatranesc?

Vietuitoarele zburdand
te lauda intr-un gand.
Numai eu suspin plangand
rostul meu neintelegand.

v3

In dulcea copilarie
am zburdat si eu zglobie.
Imi erai doar bucurie,
azi de ce melancolie?

O, tu preafrumoasa vara
spune-mi: ai o inimioara?
Atunci ia-mi aspra povara:
naste-ma a doua oara!

 

-imagini Viata este cruda!

“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34)

Zicea Dumitru Staniloae ca: “Rastignirea este prima inaltare!”
Cat de adevarate sunt aceste putine cuvinte. Ele ne dezvaluiesc, daca va ganditi putin, inceputul drumului catre dobandirea mantuirii noastre: trebuie sa ne rastignim ca sa ne putem inalta; trebuie sa acceptam sa fim batjocoriti, vorbiti de rau, defaimati, criticati, ridiculizati ca sa putem simti ce este cu adevarat “cresterea” si intoarcerea Acasa. Dar sensul acestei “rastigniri” se extinde la mai multe aspecte din viata noastra. Rastignire inseamna si infranarea de la poftele trupesti, de la cele ale stomacului, de la distractiile lumii in care traim si care ne ispitesc in continuu. Rastignirea inseamna durere dar poate sa fie una impusa de altii sau una pe care ne-o impunem noi insine pentru ca stim ca e corect si acest lucru face o mare diferenta in intensitatea cu care vom percepe durerea. Domnul Iisus a ales, constientizand voia Tatalui, sa isi ieie crucea pe umar si sa urce dealul Golgotei chiar de unul singur: vocea fireasca din El ii zicea sa fuga de suferinta pe care urma sa o traiasca dar facand ascultare a ales jertfa si prin urmare toata durerea asociata. Urmand exemplul lui Iisus trebuie si noi sa ne intrebam ce vrea Dumnezeu de la noi iar dupa sa facem alegerea noastra indipendenta: ne luam crucea, fugim de ea sau taiem din ea cate putin pe cararea acestei vieti; coboram spre “vale” pe calea larga sau urcam “dealul” pe cea stramta chiar si in situatia in care nu va fi nimeni langa noi sa ne ajute sa ne ducem crucea cand fiind prea grea vom cadea de oboseala sub povara ei?
Din nou depinde totul de noi!
Poetul roman Costache Ioanid a scris o poezie foarte frumoasa in legatura cu acest argument al durerii si al crucii care se numeste NU TAIA DIN CRUCE:

Pe-o lespede rece, din greu răsuflând,
Cu umbre ciudate pe chipul său blând,
Sta frânt de-oboseală bătrânul creștin,
Dorind să mai guste un strop de alin.

O clipă-i aleargă privirea-napoi,
Prin frunzele smulse din arborii goi,
Se vede prin ceață, pe drum de căruți
Atâtea icoane din anii trecuți.

O viață de zbucium, de mari suferinți,
Și totuși de multe și dragi biruinți.
Dar crucea o clipă lăsată-i acum…
Adesea prea grea-i păruse pe drum.

O viață întreagă să porți pe grumaz
Atâtea batjocuri și-atâta necaz
BETANII puține; dar spini îndeajuns!
O clipă bătrânul se simte răpus.

O clipă, în suflet apar îndoieli
Gândește-te bine… dar de te-înșeli?
Ce-i viața?Ce-i lumea? Un larg labirint.
Urechea te-nșală ori ochii te mint.

Să-nduri pentru lume? Când lumea nu vrea
Vai , viața-i prea veche și crucea ți-e grea.
Și astfel cu-n umăr de cruce proptit
Bătrânul se lasă de somn copleșit.

Dar iată, în somnul de trudă și-amar
Lumini și imagini în minte-i apar
El vede mulți îngeri pe-un vârf de copac
Îl cheamă pe nume și semne îi fac.

1Creștinul tresare! Se uită mirat
Și-n dată pornește sub cruce-aplecat
Și vântu-i aduce din culmi un ecou
Dar crucea apasă mai greu, tot mai mult
În piept dă năvală un negru tumult.

Prea grea mi-e povara acum la sfârșit
E DRUMUL prea-ngust și-i greu de suit.
Zadarnic mă lupt, mă-ndemn, mă grăbesc
Căci cerul cu mult mai departe-l zăresc.

Se leagănă, pas avântul e frânt
Bătrânul creștin e căzut la pământ.
Mi-e peste putere, aicea rămân.
Și cade-n țărână bătrânul creștin.

Ehei, măi creștine, s-aude un glas,
Prea mare-i povara, prea multe ai tras.
Ia barda aceasta și taie din lemn!
Nu fi fără minte, din milă te-ndemn.

2

Aceasta-i o cruce ce nu poți s-o duci
Căci ea-i cea mai mare și grea dintre cruci.
Creștinul ascultă îndemnul străin
Și-apucă unealta ce-l scapă de chin.

Lovește în bârnă cu braț de voinic.
Din cruce retează un pic câte-un pic.
O pune pe umăr, încearcă un pas,
Lovește cu barda în ce-a mai rămas.

Din nou mai încearcă; și apoi un fior
Șoptește: acuma e mult mai ușor.
Și-ndată pornește pe cale voios
Cu crucea ușoara urmând pe Hristos.

3

Pe drum se-ntânește cu cete de frați
Și-i lasă în urmă sub cruci aplecați
Și astfel, degrabă, zorind pe poteci,
Ajunge la poarta cetății de veci.

Ce ziduri de iaspiz, topal și argint,
Ce porți sclipitoare, de alb mărgărit,
Ce nor de stindarde! ce scări! Ce făclii!
Armate de îngeri cu lănci aurii!

Dar vai, de la el pân’ la porți e un șanț
Pe care nu-i punte, nici bară, nici lanț
Și strigă bătrânul de frică pătruns,
Dar nimeni nu-l vede să-i dea un răspuns.4
Și strigă bătrânul, pierdut și răpus.

Nu-i nimeni la poartă, nu-i nimeni la zid.
Deodată, din vale, cu ochii strălucind
Cu crucea pe umeri vin frați și surori.
Ei vin cu nădejde, tăcuți, gânditori

Și repede crucea ca punte și-o pun.
Ei trec peste punte, pe poartă pătrund,
Iar crucea în urmă se pierde la fund.
Bătrânul ia crucea cu a dorului val
Și-ncearcă s-o pună și el de pe mal.

Dar vai, crucea-i scurtă! Au toate un rost.5
Ce bine-ar ajunge de-ar fi cum a fost.
Creștinii trec șanțul și intră pe porți
Ce bine-i întreagă crucea s-o porți!

Ce cântec! Ce chiot se-aude-n Eden
Ce largi mulțumiri într-un dulce refren.
Ce zboruri de îngeri ! Ce slăvi ? Ce lumini?
Ce mari curcubeie de aur și crini.

Creștinul de-afara de jale-i răpus.
Cu greu peste șanț lemnul crucii și-a pus.
Și-ncearcă să treacă un pas, înca-un pas.
O ! Cât de aproape-i al Domnului glas.

Un pas, încă unul, pragu-i deschis.
Dar crucea, deodată, se duce-n abis
Și cade bătrânul în golul temut.
Răsplata-i căzută și sceptru-i pierdut.

Dar iată ce taină! el nu stie cum
Pe lespedea rece; la margini de drum
Acolo c-un umăr de cruce proptit
Dormise o clipă și visu a venit
Un sol și-o trezire, din ceruri i-a dat.

Creștinul se scoală și simte în piept6
O flacără nouă și-un dor înțelept.
Cu grabă apoi povara luând
Privește-nainte cu chipul său blând.

Și crucea îi pare aripă spre zări.
Ah, crucea-i întreagă și-i fără scurtări.
Acum el vă spune: În drumul spre rai
Din crucea credinței nimic să nu tai.

Cu crucea întreagă Isus către noi
Veni de la Tatăl cu sânge șuvoi
Și acum El din lume ne-așteaptă la fel,
Cu crucea întreagă s-ajungem la El.

Trebuie sa recunosc ca de multe ori am incercat si eu sa tai din crucile pe care Dumnezeu mi le-a dat sa le duc, pe altele in schimb m-am facut ca nici nu le recunosc ca fiind ale mele, iar pe altele le-am dus cu foarte multa cartire fata de Dumnezeu care fusese atat de nemilos incat sa mi le ceara sa le duc. Oare nu ma vazu-se cat eram de slaba si de neajutorata? De ce a mai pus alte cruci pe umarul meu cand deja aveam prea multe pe care nu ma simteam in stare sa le duc?
In foarte multe cazuri ne este greu sa intelegem de ce Dumnezeu ne cere sa caram anumite cruci pe care simtim ca nu le meritam iar atunci ne revoltam cu furie impotriva Lui cerandu-I explicatii pe care alatadata nici nu ni se pare ca le primim.
Ce ne ramane de facut?
Sa ne luam crucea! Exact cum ati auzit: chiar daca nu intelegem motivul pentru care trebuie sa induram determinate dureri trebuie sa recunoastem ca intelegerea noastra e cea limitata si nu Dumnezeu este Acela care a socotit gresit capacitatile noastre de a suporta suferintele dandu-ne o cruce care nu ne e pe masura iar atunci putem sa ne prefacem ca nu vedem, nu auzim, nu simtim si continuam sa mergem inainte cu graba lasand in urma noastra indiferenti pe cei care au ales sa isi duca crucea grea asa cum Dumnezeu le-a dat-o.
Sa fim atenti sa nu ramanem inselati ca sa nu ne trezim la sfarsit ori ca nu avem nici o cruce cu noi ca sa o uzam precum punte ca sa trecem Dincolo, ori ca crucea data de Dumnezeu noua la inceput este prea scurta ca sa poata ajunge Tarmul de Cristal unde Tatal nostru ne asteapta cu atata dor.

Haideti sa fim inteligenti si sa trecem “santul” care ne desparte de Fericirea eterna si sa ne revedem Dincolo unde ne vom putea bucura impreuna fara sa ne mai zicem vreodata adio!

-imagini preluate de pe internet-

Mastile durerii…

mastiNu toate tipurile de dureri ar trebui acceptate, nu toate ar trebui sa ni le facem prietene sau bune prietene. Sunt dureri pe care ar trebui sa le privim cu frica si pe unele chiar cu dispret iar acestea sunt in general dureri care port masti diferite, fie ea masca placerii, a distractiei, a falsei smerenii, a falsei iubiri. De aceste dureri ar trebui sa fugim, dar vom putea fugi de ele doar daca le vom recunoaste ca false si ca mincinoase, doar daca le vom demasca, si odata recunoscute vom fugi de ele doar daca vom avea vointa suficienta si motivatii valide si destule sa nu ne lasam, constienti fiind, prada unei dureri fara sens si scop, inutile, nenecesare.

Va voi face cateva exemple personale ca sa ma explic mai bine. Imi aduc aminte cand fiind in Romania pentru inmormantarea bunicii mele de pe tata, parintii mei intorcandu-se impreuna cu matusele si unchii mei seara de la priveghere, ne-au surprins pe mine si sora mea nu putin vazandu-i conversand cu niste zambete pe fetele lor, cu pace, cu un fel de multumire. Pentru noi care in timpul acelor ore ne gandisem serios la acest trist aspect al mortii pe care chiar daca il vedeam departe de noi am realizat ca trebuia sa facem un efort sa-i constientizam in acel moment marea valoare si importanta, a fost ca un soc sa-i vedem chiar pe ei, fiii mamei lor pe care abia o vazusera intr-un sicriu, fara viata, rece, intepenita, doar cateva momente mai tarziu vorbind cu un mix de liniste si satisfactie in glas.
Cum puteau avea un astfel de comportament? Oare nu si-au iubit destul mama sau soacra? Atunci, de ce nu plangeau sau macar nu erau tristi? De ce lacrimile de pe obrajii lor erau deja uscate sau poate nu fusesera nicicand udate?
Nu am inteles destul, sau poate din incapatanarea noastra nu am vrut sa intelegem in acele clipe motivatiile acestui tip de comportament si nici nu eram convinsa ca ar fi existat motive suficiente ca sa il scuze, insa mai tarziu am realizat ca ei avusesera dreptate: acest tip de durere NU era necesara!
Intradevar soacra lor, bunica noastra, mama lor pe care matusele noastre o ingrijisera in toti acei ani la pat, vazand-o suferind atat de mult iar apoi murind chiar sub ochii lor, era in acel moment cea mai fericita dintre noi toti; era libera de toate greutatile acestei vieti, de durerea ei; poate chiar ne privea de aproape incercand sa convinga pe acei care sufereau si erau tristi pentru plecarea ei de pe pamant sa nu fim caci ea era in sfarsit fericita si si-ar fi dorit sa ne vada si pe noi in aceeasi stare.
Deci daca intradevar aceasta durere este inutila, atunci cand plangem la asemenea triste evenimente ale vietii, de ce plangem? Din prostie? Din slabiciune?
In realitate raspunsul este ca in multe cazuri, chiar fara sa constientizam acest lucru, plangem pentru noi, plangem firea noastra pamanteasca, starea noastra cazuta de oameni care simte lipsa persoanei iubite, care nu intelege moartea si nu vrea sa o accepte si sa o recunoasca ca parte din viata.
Cred in general ca daca nu suntem pregatiti pentru a trece aceasta importanta „granita” inseamna ca suntem inca prea puternic atasati de lucrurile si aspectele materiale ale acestei vieti sau poate simtim ca inca nu ne-am implinit scopul pentru care Dumnezeu ne-a trimis aici pe pamant iar atunci percepim dureri foarte mari si inexplicabile doar la gandul despartirii noastre de persoanele dragi sau la idea momentului “plecarii” noastre.

Personal in multe clipe simt ca NU sunt inca pregatita sa trec dincolo de acest important “hotar”. Traiesc de foarte multe ori sentimentul ca pe pamant Dumnezeu mai are ceva pentru mine pregatit, ceva exceptional, ceva extraordinar! Aceste “lumanari” inca nearse si netopite si poate altele nici macar aprinse din viata mea simt ca inca ma tin strans legata aici unde durerea neobosita lasa urme si face victime in continuu, iar eu des ma simt victima cea mai natanga a ei pentru ca, fiind total constienta, ii permit sa ma prinda in capcanele ei pe care de acum le recunosc de la distanta.

De ce? Raspunsul este acelasi si il cunoasteti si voi: pentru acea clipa de placere trecatoare, inutila, nenecesara.

Vedeti, exact de aici de jos vreau si eu sa ma ridic impreuna cu voi in timpul acestui Jurnal de calatorie care este exact aceasta Viata cruda a fiecaruia dintre noi iar daca ca sa ne putem ridica este nevoie sa vrem cu adevarat acest lucru si, mai mult decat atat, sa facem efortul practic si concret prin care sa ne ridicam, sa NU uitam faptul ca Dumnezeu este Cel care ne-a intins mana ca sa ne putem scula de jos si tot cu ajutorul Lui vom fi capabili sa ramanem in picioare exact asa cum ne-a facut El, asemanatori Lui, demni, puternici, curajosi!

-imagine preluata de pe internet-